Cât de nefolositor apare efortul oamenilor care se străduiesc să găsească motive și pretexte pentru a dovedi că de fapt credința nu ne-ar putea ajuta la mântuire. Avem garanția Cuvântului lui Dumneze: “Oricine crede în Domnul Isus, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). Totuși, oamenii tot caută dovezi contrarii.
Când cineva ne-ar dărui, cu acte în regulă, o bucată de grădină, desigur că n-am începe să tot punem întrebări juridice asupra actului de proprietate. Ce ne-ar folosi să născocim motive, cum că nu am putea să păstrăm propria noastră casă sau grădină, de care și așa ne bucurăm în deplină proprietate? Dacă vrea Dumnezeu să ne mântuie prin meritul Fiului Său prea iubit, ne putem încrede, pentru că numai astfel suntem cu adevărat mântuiți. Dacă îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, responsabilitatea pentru îndeplinirea făgăduinței Sale nu mai este a noastră, ci a lui Dumnezeu, care ne-a făcut această făgăduință.
Dar unii se tem că ei nu sunt printre cei pentru care a fost dată făgăduința. Ei bine, ei se sperie degeaba. Absolut nimeni nu poate veni la Domnul Isus, dacă nu este atras de Tatăl ceresc. Cristos a spus: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Cine-L are pe Cristos, îl posedă după dreptul divin, are un drept izvorât din harul lui Dumnezeu. Să înlăturăm orice teama, dacă ne încredem în Mântuitorul. Să-L primim, căci avem toată libertatea să o facem. Cine crede în Domnul Isus, acela este unul din aleșii lui Dumnezeu.
Să presupunem că ne-am afla înglodați în deznădejde. N-am mai avea nimic de pierdut, căci am pierdut deja totul. Să îndrăznim deci să credem în îndurarea lui Dumnezeu față de noi. Careva poate să ofteze, cu îndoiala: Dacă Cristos mă va respinge? Răspunsul este unul singur: Încearcă! Vei vedea că El nu te alungă! Nu vei fi primul suflet căruia El i-ar deschide ușile speranței! El încă n-a alungat pe nici unul de la Sine!
Să ne amintim de povestea omului care rătăcise într-o seară la marginea unei prăpăstii. Ca să nu se prăbușească, s-a agățat de un copac în imediata lui apropiere. Pomul se clătina sub greutatea lui, și omul era scăldat în sudori de moarte, în disperare. Până la urmă, nu s-a mai putut ține cu mâinile de pom și s-a prăbușit – dar numai vreo jumătate de metru – se opri lin pe un pat de mușchi, unde rămase ghemuit, în siguranță, până la ivirea dimineții.
Uneori, în nesiguranța lui, omul se așteaptă la o pierzare sigură dacă își mărturisește păcatele, dacă abandonează toate speranțele personale, dacă se încredințează mâinilor puternice ale lui Dumnezeu. De atâtea ori omul este șovăielnic și grijuliu să parăsească nădejdea sa nesigură, de care s-a agățat cu disperare. Ori, defapt, nu-i rămâne decât să abandoneze sprijinul în care și-a pus nădejdea – să se lase să cadă în mâinile lui Cristos. Atunci lin și blând, brațul Atotputerniciei îl va prinde. Cristos în dragostea Lui, cu puterea sângelui Său scump, în neprihănirea Lui desăvârșită, ne va da odihnă și pace. Aceasta este esențialul credinței: Să părăsim orice alt sprijin și să ne lăsăm simplu în mâinile lui Cristos. Aici nu mai avem de ce ne teme. Numai neștiința ne pricinuiește frica. Să lăsăm să moara EUL nostru, pentru ca Isus Cristos să poată trăi în noi!
Partea proastă este că oamenii, înainte de acest act unic al credinței în Cristos, vor să încerce toate mijloacele lor personale, înainte ca să-și părăsească Eul lor. Ei se tem să creadă, ca și când credința ar fi un monstru. Cine oare i-a fermecat pe oameni, în mod așa de nechibzuit? Ei se tem tocmai de începutul bucuriei lor. Preferă alte drumuri sucite, decât acela hotărât de Dumnezeu prin planul Său de mântuire. Există multe suflete care își zic: Ni se spune să ne încredem în Domnul Isus, dar mai bine să folosim în mod regulat mijloacele harului: citirea Bibliei, rugăciunea, Cina Domnului. Dar porunca divină glăsuiește: “Crezând, să aveți viața în Numele lui Isus Cristos” (Ioan 20:31). Să urmăm acest adevăr simplu și mântuitor. Alții își spun: Să citesc cărți bune, poate îmi vor ajuta! Putem să citim, dar acestea nu sunt Evanghelia. Evanghelia este: “Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta” (Faptele apostolilor 16:31).
Să presupunem că un medic tratând pe un bolnav, îi spune: Să faci în fiecare dimineață o baie, îți va face foarte bine. Dar bolnavul, ia în fiecare dimineață câte o ceașcă de ceai, și-și spune: Desigur că și aceasta îmi va ajuta tot atât de bine ca și baia. Ce spune medicul când află lucrul acesta: “Ai urmat prescripțiile mele?” “Nu nu le-am urmat.” “Atunci nici să nu aștepți ca vizitele mele să ajute la ceva, pentru că nu ții seama de indicațiile mele.”
La fel spun și oamenii în ce privește realitatea lui Isus Cristos, când își cercetează sufletele: Doamne, Tu-mi spui să mă încred în Tine; dar, mai bine vreau să fac altceva. De fapt omul vrea orice, numai ceea ce prescrie Cristos nu vrea să împlinească – adică să se încreadă Lui, cât se poate de simplu. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât mai bine. Să cercetăm Scriptura. Dar să nu uităm: dacă acestea înlocuiesc credința simplă în Isus Cristos, sufletul tot nu ne va fi mântuit.
Să ne gândim la bradul care își înfige rădăcinile între stânci, aproape fără pământ în jurul lor. Dar bradul își trimite câte o mică rădăcină în crăpăturile stâncilor. El parcă îmbrățișează și stânca goală, parcă ar avea niște gheare de pasăre; așa bradul se ține tare, legat de pământ prin mii de fibre. Să facem și noi la fel. Să cuprindem stânca mântuirii, cu micile rădăcini ale credinței noastre încă slabe, ținându-ne tare de Domnul. Să-L îmbrățișăm pe Cristos, ținându-l cu tărie! Să creștem în El. Să-L îmbrățișăm cu rădăcinile naturii noastre, fibrele inimii noastre să-L cuprindă pe El. Astfel vom sta tot așa de tare și liber ca bradul, legat de Domnul, ca și pinul de povârnișul muntelui.
Așa să ne ajute Dumnezeu. Amin!
C. H. Spurgeon
Goinvisible's Blog 