Despre suferinta

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea. Nu putem găsi în Biblie nici un text în care să ni se ofere o tratare completă a acestui subiect, dar Sfânta Scriptură ne pune anumite jaloane pentru a afla câteva răspunsuri. Să împărtăşim deci unele idei despre acest subiect, idei care s-ar putea dovedi folositoare.

Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

Un studiu atent al Genezei ne arată că actul lui Adam a produs un larg spectru de suferinţe: fizice, spirituale, sociale, psihologice şi chiar şi ecologice. Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a doua generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Și totuşi, Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa pentru a rezolva această problemă. În grădina din Eden, El i-a dat lui Adam o rază de speranţă, promiţându-i că, într-o zi, Îl va trimite pe Fiul Său, sămânţa femeii, pe pământ, pentru a distruge lucrarea diavolului şi a rezolva problema păcatului şi a suferinţelor omului. Noi am văzut lucrul acesta împlinindu-se istoric în Domnul Isus Cristos. Prin viaţa, moartea şi apoi învierea Sa, El a triumfat asupra lui Satan şi a păcatului şi tot El este cheia pentru soluţionarea problemei suferinţei. Prin moartea Sa, El ne eliberează de sub pedeapsa păcatului. Prin viaţa Sa, de înviere, El ne dă putere asupra tendinţei de a păcătui, în măsura în care Îl lăsăm pe El să ne conducă viaţa. Acţiunile păcătoase ale omului, cum ar fi uciderea, furtul, violul, terorismul etc., aduc suferinţe celorlalţi semeni. Dacă toţi oamenii L-ar lăsa pe Domnul Isus să trăiască în vieţile lor, o mare parte din suferinţa acestei lumi n-ar fi numai uşurată, ci complet eradicată. Astfel, noi vedem că Dumnezeu n-a stat pasiv în privinţa nenorocirii care a dat peste om. El a făcut tot ce trebuia făcut. De fapt, întreaga istorie se îndreaptă către un timp în care Dumnezeu va stabili domnia lui Cristos asupra întregului univers. Satan, păcatul şi suferinţa vor fi eliminate totalmente. Dumnezeu promite să ne elibereze de sub pedeapsa şi de sub puterea păcatului şi, într-o zi, El va crea ceruri noi şi un pământ nou în care oamenii vor trăi liberi de prezenţa păcatului şi a suferinţei care este asociată cu păcatul.

Noi trebuie să ţinem minte că Dumnezeu a acţionat în favoarea noastră pentru a curăţi lumea de suferinţă şi faptul uluitor este că a făcut lucrul acesta suferind El Însuşi. El este Tatăl care a fost martor la torturarea şi uciderea unicului Său Fiu. Dumnezeu, care L-a iubit pe Fiul Său, L-a lăsat să sufere pentru ca tu şi eu să putem fi scăpaţi de suferinţă. Datorită patimilor şi morţii Domnului Cristos, aceia care L-au primit pe El ca Mântuitor al lor personal, vor fi scăpaţi de cea mai intensă suferinţă imaginabilă: eterna separare de Dumnezeu.

În suferinţa lui Dumnezeu Însuşi trebuie să vedem marea Lui dragoste. Nu este necesar să încercăm a evalua caracterul lui Dumnezeu şi să judecăm dacă El este un Dumnezeu iubitor sau nu, atunci când privim la suferinţele noastre. Numai în clipa în care privim la crucea Domnului Isus, vom ajunge să cunoaştem şi să experimentăm adâncul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Astfel, vedem că Dumnezeu are un plan pentru eliminarea suferinţei. Dar de ce nu îndepărtează Dumnezeu acum întreaga suferinţă din lumea noastră? Doar are puterea s-o facă! De ce nu-şi exercită El acum această putere spre binele omenirii?

În primul rând, dacă Dumnezeu ar vrea să elimine tot răul de pe planeta aceasta, ar trebui să-i elimine pe toţi oamenii răi. Şi oare cine n-ar intra în această categorie? “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Dumnezeu a ales să acţioneze pentru transformarea omului rău, nu pentru eliminarea lui. Chiar zilele trecute am primit o scrisoare în legătură cu un deţinut condamnat să moară pe scaunul electric. Cu douăzeci şi patru de ore înainte de execuţie, aceasta a fost amânată. Datorită apropierii atât de mari de moarte, omul a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal, primindu-L în inimă pe Domnul Isus Cristos şi de atunci a început să-L mărturisească şi celorlalţi condamnaţi la moarte. Douăzeci şi doi dintre aceştia studiază acum Biblia împreună cu el. Ei au fost cu toţii îmboldiţi de experienţa lui, moartea a devenit pentru ei o realitate; acum prin relaţia lui personală cu Dumnezeu şi mărturia lui, el este folosit de Dumnezeu chiar acolo, în secţia condamnaţilor la moarte. În Cristos, noi putem deveni oameni noi. “Dacă este cineva în Cristos, el este o nouă creaţie. Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Dumnezeu poate face mult bine prin orice viată care Îi este predată Lui.

În al doilea rând, dacă Dumnezeu ar elimina tot răul de pe planeta noastră, dar l-ar lăsa totuşi cumva pe om pe ea, ar însemna că esenţa a ceea ce este omul a fost distrusă. Omul ar deveni un robot. Daţi-mi voie să vă explic ce vreau să spun prin aceasta. Dacă Dumnezeu ar elimina răul prin programarea omului pentru a întreprinde numai acţiuni bune, omul şi-ar pierde caracteristica lui distinctivă şi anume capacitatea de a alege. El n-ar mai fi un agent moral liber; ar fi redus la statutul de robot. Să mergem un pas mai departe. Roboţii nu iubesc. Dumnezeu l-a creat pe om cu capacitatea de a iubi. Dragostea se bazează pe dreptul cuiva de a alege să iubească. Noi nu putem forţa pe cineva să ne iubească. Îl putem forţa doar să ne slujească şi să ne asculte. Însă adevărata dragoste se întemeiază pe libertatea individului de a alege să iubească. Omul ar putea fi programat să facă binele, dar elementul iubire ar fi pierdut. Dacă omul ar fi forţat să facă binele, suferinţa ar fi eliminată; dar eliminată ar fi şi dragostea. Cum s-ar putea trăi într-o lume fără dragoste?

Vedem prin urmare că, dacă Dumnezeu Şi-ar folosi puterea ca să elimine răul acum, aceasta nu ar fi o soluţie pozitivă în problema suferinţei. Rezultatul unei asemenea acţiuni ar crea dileme Şi mai mari: ori omul ar fi redus la nivelul de robot pentru o lume fără dragoste, ori el ar fi totalmente anihilat. În realitate, ceea ce-L reţine pe Dumnezeu de la îndepărtarea răului din lume printr-o acţiune a puterii Lui, este tocmai dragostea Sa. Planul lui Dumnezeu este să îndepărteze răul printr-o manifestare a dragostei Sale, demonstrată pe crucea calvarului. În dragostea lui Dumnezeu găsim cheia rezolvării definitive a problemei suferinţei. Aşadar, răspunsul la această problemă milenară se află în înţelegerea şi aprecierea caracterului lui Dumnezeu. Acesta este lucrul pe care l-a descoperit Iov. După ce a fost lipsit de toată averea şi de toţi copiii săi, după ce boala oribilă de piele a îndepărtat de la el pe fraţii săi şi i-a făcut pe cei ai casei să-l privească ca pe un străin, într-o culme a suferinţei şi a nedumeririi cu privire la cauza pentru care i se întâmplă toate acestea, Dumnezeu i S-a revelat lui Iov în diferite aspecte ale caracterului Său. Lui Iov i-a fost făcută o copleşitoare demonstraţie a înţelepciunii lui Dumnezeu. Prin experienţa aceasta, Iov a ajuns să-şi dea seama că se poate încrede în Dumnezeu pe baza caracterului lui Dumnezeu. Cu toate că Iov n-a putut înţelege scopul ultim al acţiunilor lui Dumnezeu, el s-a putut încrede, pur şi simplu, în Dumnezeu. Datorită faptului că Domnul cunoaşte şi înţelege toate lucrurile, noi ne putem încredinţa Lui, ştiind că El va proceda cu noi cum este mai bine. Întotdeauna vor exista secrete în spatele acţiunilor lui Dumnezeu şi motive pentru care noi nu putem cuprinde aceste secrete. Dumnezeu este infinit; omul, în schimb, este finit. Cunoaşterea noastră şi înţelegerea noastră sunt limitate. Dar, bazându-ne pe ceea ce ştim despre caracterul lui Dumnezeu, demonstrat în chip suprem la cruce, putem fi încredinţaţi că El face ceea ce este mai bun pentru vieţile noastre.

O scriitoare creştină, care a trecut prin lagărele de concentrare naziste, spunea că viata, cu toate semnele ei de întrebare, se aseamănă cu o broderie care ar sta undeva deasupra noastră şi noi am privi la ea de jos în sus. Din partea aceasta, nu se văd decât capete de aţă şi noduri, într-o amestecătură neclară. Numai privind de deasupra se poate vedea minunatul desen al broderiei. Tot la fel, omul vede numai capetele de aţă dezlânate. Dumnezeu însă este Cel care vede forma desăvârşită a planului Său pentru întreaga noastră viaţă. “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Billy Graham

 

Omul din mijloc

Guvernatorul roman meditează şi iar meditează… Ce-ar putea să facă? Cum L-ar putea scăpa pe acest Isus Cristos, la care nu poate găsi nici o vină, de mânia nestăpânită a marilor preoţi şi a poporului aţâţat de aceştia? Atunci îi vine un gând. El avea obiceiul ca la fiecare sărbătoare a paştelui să slobozească poporului iudeu câte un întemniţat. Însuşi poporul avea voie să aleagă cine să fie eliberat. La timpul acela se afla în închisoare un om deosebit de rău, care fusese închis pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi pentru un omor. Acest om, Baraba, era un şef de bandă foarte periculos. Legionarii romani au făcut într-adevăr un serviciu bun când, în sfârşit, au putut să pună mâna pe el. Acum poporul este la adăpost de acest om al violenţei. “Am găsit soluţia”, se gândeşte Pilat, “voi lăsa poporul să aleagă pe cine vrea să-l eliberez, căci nu va alege un ucigaş”.

Tu ştii cum continuă povestea. De trei ori se adresează Pilat către mulţimea poporului adunat în faţa palatului administrativ. De trei ori le cere să aleagă: “Vreţi să vi-L eliberez pe Isus sau pe Baraba? Ce rău a făcut acest Isus? Eu nu găsesc nici o vină în El!” Şi de trei ori poporul ca orbit strigă: “Pe cruce cu El! Pe cruce. Dă-ni-l pe Baraba!” Şi lui Baraba i se dă drumul…
Străzile capitalei iudaice sunt ca pustii. Mulţi din oraş au mers la Golgota, la locul de execuţie, ca să asiste la răstignirea răufăcătorilor. De-a lungul străzii se strecoară un om: Baraba. Nu-i vine să creadă că este liber. El este liber! Însuşi guvernatorul roman i-a dat drumul. Atunci îi vine un gând în minte: “Vreau să merg şi eu o dată până la Golgota. Doar astăzi, acolo, ar fi trebuit să-mi bată ceasul.” Astfel el urcă încet şi se amestecă necunoscut printre norodul ce se uită cu gura căscată şi slujitori jeloşi ai călăilor.

Când se opreşte în dreptul celor trei cruci cugetă în sinea lui: “Pe cel din stânga îl cunosc bine, iar cel din dreapta a fost tovarăşul meu de furt şi de omor. Da, aceştia sunt tovarăşii mei. Acolo, în mijlocul celor doi ar fi trebuit să-mi fie sfârşitul. Dar Omul din mijloc, pe Acela nu-L cunosc. Nu era dintre ai noştri. Însă un lucru ştiu precis: crucea pe care este El răstignit, era pregătită pentru mine…”.

Ai stat şi tu vreodată să cugeţi la Isus? Ai recunoscut şi tu zicând că “acest Isus a suferit în locul meu”? Dumnezeu a făcut un schimb minunat. Eu trebuia să fi căzut pradă blestemului de-a fi părăsit de Dumnezeu. Eu trebuia să mor din pricina dreptăţii şi nu Fiul lui Dumnezeu care este sfânt şi fără pată. Aceasta este taina de la Golgota. Păcatele mele care sunt roşii ca sângele le-a luat asupra Lui. Dumnezeu L-a tratat pe Fiul Său ca pe un păcătos, trebuind să-L părăsească. Ce iubire imensă a putut găsi o astfel de cale pentru a merge pe ea! Eu sunt eliberat de păcate, sunt împăcat cu Dumnezeu!

Aceasta este vestea cea mai bună din lume. Ce faci tu cu ea? Ai luat cunoştinţă de ea? Ai răspuns tu cu un “Da”? La tine este totul în ordine? Sau te mulţumeşti cu puţină emoţie şi un pic de încuviinţare. Acesta-i tot răspunsul tău? Ascultă! Dumnezeu vrea ca această măreaţă solie să fie primită pe de-a întregul în inima ta. Această hotărâre este cea mai importată din viaţa ta. Dumnezeu te întreabă cum vrei să răspunzi la fapta dragostei Sale. Un dar de o valoare imensă este pregătit pentru tine. Însă tu trebuie să-l accepţi, să ţi-l însuşeşti. Pentru aceasta sunt necesari doi paşi:

1. Recunoaşte că tu ai meritat blestemul, pedeapsa şi moartea pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, care este fără vină, le-a suferit pe cruce. Priveşte-ţi păcatele în mod serios. Umileşte-te adânc şi nu-ţi ascunde vina. Învinge-ţi orice sfială înainte de a te ruga şi vorbeşte-I cu glas tare. Căci: “dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

2. Cu toată inima şi plin de încredere mulţumeşte-I Lui pentru iertarea păcatelor tale. Ceea ce Isus Cristos a împlinit este valabil fără limită şi pentru tine. Nu trebuie să faci ceva deosebit.

Credinţa ajunge pe deplin aceluia care se încrede în făgăduinţa lui Dumnezeu ca un copil. Osânda este abrogată!

O comunicare specială fără seamăn! Ea este prevăzută cu semnătura lui Dumnezeu, şi nici o putere din lume nu poate revoca vreodată hotărârea lui Dumnezeu. Însă dacă este valabilă şi pentru tine – cum am mai spus – aceasta depinde de tine. De aceea du-te şi tu la acele trei cruci de pe Golgota. Priveşte la Fiul lui Dumnezeu care sângerează până când ţi se va limpezi sufletul şi vei recunoaşte:

„Crucea din mijloc a fost înălţată pentru mine; Omul din mijloc a murit în locul meu. Acum ştiu aceasta şi mă bucur, preamărind îndurarea Ta. Amin.”

 

John Wycliffe

John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din Oxford. Într-o vreme în care doar puţini oameni s-au bucurat de educaţie, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiţia sa în filozofie şi religie.

În această perioadă creştinismul era într-o situaţie tristă. Deşi toată lumea cunoştea numele Cristos, putini îi înţelegeu învăţătura. Credinţa, mângâierea, folosul Legii, lucrările lui Cristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credinţă si libertatea creştinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile şi tradiţiile omeneşti. Oamenii îşi petreceau toată viaţa îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorinţa de a căpăta mântuirea, fără să ştie că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simplii, needucaţi, care nu cunoşteau Scriptura, se mulţumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceştia erau preocupaţi să îi înveţe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învăţăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin şi nu pentru slava lui Cristos.

Văzând că Evanghelia lui Cristos este pângărită de greşeli şi invenţii ale acestor episcopi şi călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situaţia şi să-i înveţe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să declare în mod public faptul că intenţia sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce priveşte sacrementele şi împărtăşania.

Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câştigurilor intrate din oficierea cereminiilor şi plata serviciilor lor. În curând preoţii şi episcopii s-au alăturat nemulţumiţilor, urmaţi de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe şi i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însa Wycliffe a continuat să-şi expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edward purta simpatie faţă de predicile sale dar s-a putut bucura şi de spijinil unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui şi Lordul Henry Percy.

Învaţăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:

- Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos;

- Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Cristos decât altor apostoli;

- Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;

- Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi fără adăugiri la Evanghelie;

- Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi.

În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în faţa episcopilor săi şi să răspundă acuzaţiilor aduse de aceştia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deşi i se interzisese. Wycliffe s-a înfăţişat înaintea lor în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoţit de patru călugări învăţaţi, Ducele de Lancaster şi Lordul Henry Percy, care era Lord Mareşalul Angliei.

Catedrala Sf. Pavel a fost înconjurată de o mare mulţime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autorităţile bisericeşti erau în aşteptare. După câteva minute, Ducele de Lencaster şi Lordul Percy s-au implicat într-o discuţie fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să şadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc ameninţărilor, toţi cei prezenţi s-au alăturat grupurilor antagoniste şi conciliul a trebuit să fie dizolvat încă înainte de ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III şi tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster şi Lordul Percy au renunţat la slujbele lor guvernamentale şi s-au retras din viaţa publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învăţăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină şi cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury şi pe elţi episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească şi să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe.

În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curţii, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi şi i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiţi de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi.

Secta lui a început să creasca în ciuda opoziţiei Bisericii. Unele persoane autoritare de le Oxford au încercat să îl facă să tacă, alţii l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic şi i-a ameninţat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri in 1384.

În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa şi s-a dispus mutarea oaselor sale din pamântul sfinţit. În 1425 ramaşiţele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse si aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul învăţăturii lui John Wycliffe nu vor fii nimicite niciodată.

Deşi regele Richard s-a lăsat influenţat de Papa Urban şi Papa Bonifaciu IX si a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.

John Foxe

 

Cea mai fericita clipa din viata unui crestin

„Şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei… şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului” (Apocalipsa 15:2-3).

Cei vechi povestesc despre lebădă că pasărea aceasta este mută în tot timpul vieţii ei; numai înainte de moarte cântă pentru întâia şi ultima oară. Aşa este cu câte un copil al lui Dumnezeu, descurajat. El merge în viaţa tăcut şi trist, ca sub un nor, dar înainte de moarte cântă un cântec de laudă. Şivoiul vieţii curge turbure şi fără vlagă; când însă este să se verse în marea luminoasă a veşniciei, începe să radieze strălucirea acesteia. Călătorul geme sub povara sa; când însă vede ţinta unde el va scăpa de ea, chiuie de bucurie.

Ţi-e frică de moarte? Nu-ţi fie frică! Mai de grabă să-ţi fie frică de viaţă. Viaţa aduce cu ea multe primejdii; dar ce pagubă poate să aducă unui creştin moartea? Ţi-e frică de mormânt? El nu este decât locul unde trupul va fi pregătit pentru cer. Moartea durează numai o clipă şi aduce unui copil al lui Dumnezeu izbăvire şi fericire. Te temi de durerile morţii? Ele sunt, în adevăr, numai cele din urmă zvârcoliri ale vieţii, care luptă pentru ca să trăiască mai departe. Moartea nu are dureri; un suspin uşor şi lanţurile s-au desfăcut; duhul este slobod.

„Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21:4)

Da, dacă credem, vom avea parte de aceasta. Orice suferinţă va înceta şi lacrimile vor fi şterse. „Va fi un cer nou şi un pământ nou”, spune cel dintâi verset al capitolului nostru; de aceea nu va mai fi nici o pricină de plâns; nu va mai fi cădere şi nici nenorocirea care urmează căderii. Citeşte al doilea verset şi vei vedea cum se vorbeşte în el de mireasă şi de nunta Mielului. Acesta este un timp de nesfârşită bucurie; nu vor mai fi lacrimi. Al treilea verset ne spune că Dumnezeu va locui pentru totdeauna printre oameni; la dreapta Sa este un bine veşnic şi plăcut, iar lacrimi nu vor mai curge.

Cum ne va fi atunci când nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere? O, va fi cu mult mai strălucit decât putem să bănuim acum.

O, voi ochilor, care acum sunteţi roşii de plâns, încetaţi de a mai vărsa lacrimi! În curând ele vor fi ceva cu totul străin de voi.

Nimeni nu poate să şteargă lacrimile aşa cum le şterge Dumnezeul iubirii, şi acest lucru îl va face în curând. „Seara vine în casă plânsul, iar dimineaţa vine veselia” (Psalmul 30:5).

Vino, Doamne şi nu zăbovi, căci copiii Tăi trebuie să plângă încă!

„Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5)

Toate lucrurile au nevoie de înnoire, căci prin păcat ele sunt stricate şi dărăpănate. Este vremea ca zidirea să-şi lepede haina de lucru şi să îmbrace pe cea de sărbătoare. Numai Domnul poate să facă toate noi şi El Şi-a şi început lucrarea. El a început să înnoiască inimile oamenilor şi să pună rânduială între ele.

Prin harul Său, El va înnoi şi firea înconjurătoare şi vine vremea când va înnoi şi trupul nostru şi-l va face asemenea trupului slavei Sale.

Ce strălucire, să facem parte dintr-o împărăţie care va fi înnoită prin puterea împăratului ei!

Nu murim de tot, ci mergem cu grabă spre o viaţă de slavă. Puterile Celui Rău pot să-i stea împotrivă, – Domnul nostru Isus Cristos însă îşi ajunge ţinta: El ne face pe noi şi toate lucrurile noi şi aşa de slăvite cum erau atunci când au ieşit din mâna Ziditorului.

C.H. Spurgeon

 

Autorii romani despre crestinism

Istoricul roman Tacit a trăit în jurul anilor 70-120 era creştină.

Referindu-se la incendierea Romei, care a avut loc în 64 d.Cr., el scrie (Analele XV, 24):

“Toate eforturile oamenilor, toată generozitatea împăratului şi toate jertfele oferite zeilor nu au fost de ajuns să potolească scandalul sau să înlăture părerea că focul a fost pus din ordin. Şi atunci, pentru a se descotorosi de orice bănuială, Nero a acuzat ca făptuitori o clasă de oameni urâţi de ceilalţi pentru urâciunile lor, care sunt numiţi în mod obişnuit creştini, pedepsindu-i cu cea mai rafinată cruzime. Cristos, de la Care se trage numele lor, a fost executat în urma hotărârii dată de guvernatorul Pilat din Pont, în timpul domniei lui Tiberius. Această superstiţie primejdioasă, înăbuşită pentru moment, a reizbucnit, nu numai în Iudea, izvorul tuturor relelor, ci şi la Roma, acel cazan unde se revarsă tot ceea ce este josnic şi degradant din orice colţ al globului şi care acolo găseşte un adept. În consecinţă, au fost arestaţi mai întâi aceia care au mărturisit (că sunt creştini); apoi, o mulţime imensă a fost condamnată, nu atât sub învinuirea de a fi dat foc, cât mai mult din cauza urii lor împotriva rasei omeneşti. Nu numai că au fost ucişi, ci ei au servit şi ca obiecte de distracţie: au fost îmbrăcaţi în piei de animale şi sfâşiaţi mortal de câini; alţii au fost răstigniţi, alţii arşi pe rug spre a lumina în noapte, când lumina zilei se întuneca. Nero a pus terenurile sale la dispoziţia poporului şi se dădeau reprezentaţii de circ, unde el se amesteca cu mulţimea, îmbrăcat în vizitiu, conducându-şi singur carul de curse, încolo şi încoace. Toate acestea au dat naştere unui sentiment de milă chiar şi faţă de oamenii a căror vină ar merita pedeapsa cea mai exemplară, deoarece toţi îşi dădeau seama că ei fuseseră daţi morţii nu pentru binele public, ci pentru a satisface cruzimea unui individ.”

Aşa dar, “absolutul” din “Manualul ateului” nu este absolut. Avem un istoric roman din primul secol care mărturiseşte despre existenţa lui Cristos.

Putem indica adversarilor noştri un al doilea istoric: Suetonius (aproximativ 75-160 d.Cr.) El scrie: în “Vita Claudii” (XXV:4):

“…Deoarece evreii produceau neîncetat tulburări, fiind provocaţi de Cristos, el (Claudius) i-a alungat din Roma…”

Astfel, existenţa lui Cristos este din nou afirmată cu certitudine. Ba mai mult, acest Cristos avea o mulţime de ucenici în Roma, sub împăratul Claudiu. În anul 64 d.Cr., ei erau prigoniţi cu înverşunare, după cum descrie acelaşi autor în “Vita Neronis” (XV):

“În timpul domniei lui (a lui Nero), multe abuzuri au fost pedepsite şi reprimate cu severitate şi întrucât s-au instituit multe legi noi… s-a hotărât pedepsirea creştinilor, o sectă de oameni care a aderat la o superstiţie nouă şi dăunătoare”.

Urmează un al treilea istoric roman, Pliniu cel Tânăr, 62 — aproximativ 113 d.Cr. El scrie împăratului Traian:

“Acesta este principiul meu, Majestate, să mă adresez Măriei Tale în lucruri despre care nu sunt sigur. Căci cine poate să îndrepte mai bine şovăiala mea sau să mă instruiască în ignoranţa mea? Nu am fost de faţă la nici un proces al creştinilor; de aceea nu cunosc care sunt pedepsele obişnuite sau cercetările şi ce limite sunt respectate. Am ezitat mult la întrebarea dacă ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cel slab ca şi cel robust; dacă ar trebui să existe vreo deosebire de vârstă; dacă cei ce se pocăiesc trebuie să fie iertaţi sau nu, sau dacă un om care a fost odată creştin nu câştigă nimic când încetează de a mai fi creştin; dacă numele lui, chiar dacă nu este vinovat de crimă, trebuie să fie dat publicităţii sau numai crimele ce i se impută.

Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o în cazul celor aduşi înaintea mea ca creştini. Eu îi întreb dacă sunt creştini. Dacă recunosc, repet întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i că vor fi pedepsiţi cu moartea; dacă persistă, îi condamn la moarte.”

Putem oferi adversarilor noştri şi un al patrulea document. Noi posedăm prima scrisoare a Sfântului Clement, episcopul Romei, datând imediat după persecuţia lui Nero sau a lui Domiţian. În orice caz, ea este din primul secol al erei creştine. Şi această scrisoare conţine o mulţime de date informative cu privire la creştinism. Din această scrisoare cunoaştem starea bisericii din Corint din acea vreme. Ea ne relatează că apostolul Petru a murit ca martir, că Pavel a fost în închisoare de şapte ori. De acolo avem şi numele altor martiri, Danaids şi Dircae.

Scriind în primul secol, Sfântul Clement cunoaşte pe Cristos ca o realitate istorică. El scrie: “Cristos este unul din cei smeriţi şi nu dintre cei ce se înalţă mai presus de turma Lui. Domnul nostru Isus Cristos, toiagul măreţiei lui Dumnezeu, nu a venit cu fastul mândriei sau al aroganţei, deşi El ar fi putut face lucrul acesta, ci a venit într-o stare umilă, aşa cum declarase Duhul Sfânt cu privire la El”.

Un text al lui Sulpicius Severus, scriitor creştin din veacul al partulea, a fost de asemenea cercetat în mod critic şi se consideră că a fost bazat pe un extras dintr-o scriere pierdută a lui Tacit. Textul ne povesteşte despre un consiliu de război ţinut de Titus după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. Se raportează că Titus şi-ar fi exprimat părerea că templul din Ierusalim ar trebui să fie distrus pentru ca atât religia evreilor cât şi cea a creştinilor să poată fi cu desăvârşire dezrădăcinate Creştinii se iviseră dintre evrei şi când se smulge rădăcina, tulpina poate fi distrusă cu uşurinţă.

În 125 d.Cr. filozoful creştin Aristide a prezentat împăratului Adrian un cod întreg cu principiile morale ale bisericii, care trebuie să fi fost vechi, din moment ce are un sistem de gândire atât de amănunţit. Citez din el:

“Creştinii înduplecă cu vorba pe acei ce-i asupresc şi devin prietenii lor. Ei fac bine duşmanilor lor. Soţiile lor, o, Rege, sunt caste ca fecioarele, iar fiicele lor sunt modeste. Bărbaţii lor se abţin de la relaţii sexuale neîngăduite de lege sau de la necurăţenii, în speranţa că vor primi răsplata viitoare în lumea cealaltă. Cât despre robii şi roabele lor şi copiii acestora, dacă au, ei îi conving să devină creştini; şi când au devenit creştini, îi numesc fraţi, fără deosebire.

Ei refuză să se închine la zei străini; îşi trăiesc viaţa în toată smerenia şi bucuria. Nu vei găsi falsitate între ei. Se iubesc unii pe alţii; nu sunt nepăsători la nevoile văduvelor şi izbăvesc pe orfani de persoanele care-i asupresc. Cel ce are, dă celui lipsit, fără şovăire şi fără să se laude. Când creştinii găsesc un străin, ei îl aduc în casele lor şi se bucură de prezenţa lui. Când se naşte un prunc unuia dintre ei, ei laudă pe Dumnezeu. Dacă pruncul moare de mic, ei mulţumesc lui Dumnezeu cu atât mai mult, întrucât a trecut prin lume fără să facă păcate. Dacă însă unul dintre ei moare în nelegiuirea lui sau în păcatele sale, ei se întristează amarnic şi simt o mare durere ca pentru unul care urmează să-şi primească pedeapsa.

Aşa este, o, Rege, porunca dată creştinilor, şi aşa este comportarea lor. Ca oameni care cunosc pe Dumnezeu, ei Îi adresează cereri potrivite cu nevoile lor şi pe care El le poate îndeplini; şi, pentru că ei recunosc bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei, iată, de dragul lor abundă frumuseţea care este în lumea aceasta. Ei nu trâmbiţează în urechea mulţimii binele pe care-l fac, ca să-i remarce oamenii; ci ascund dărnicia lor aşa cum un om ascunde o comoară. Ei se străduiesc să fie neprihăniţi ca oameni ce nădăjduiesc să vadă faţa lui Mesia şi să primească de la El ceea ce le-a făgăduit.

Într-adevăr, aceşti oameni sunt făpturi noi şi este ceva dumnezeiesc în mijlocul lor. Ia scrierile lor, citeşte-le; te vei convinge că n-am scornit aceste lucruri din imaginaţia mea. Lucrurile pe care le-am citit în cărţile lor, le cred cu tărie, nu numai cele de acum, ci şi cele viitoare. Nu există nici o îndoială în mintea mea că pământul stă astăzi în picioare datorită rugăciunilor de mijlocire înălţate de creştini. Învăţătura lor este poarta luminii.

Deci, cei ce nu cunosc pe Dumnezeu să se apropie de El şi să primească cuvintele nestricăcioase care există din toate vremurile şi din veşnicie, pentru ca să scape de judecata îngrozitoare ce va veni prin Isus Cristos peste toată omenirea.”

Ce a rămas din afirmaţia că primul secol nu ne dă absolut nici o informaţie despre creştinism?

Dar nici nu era nevoie să dovedesc falsitatea afirmaţiei că nu există absolut nici un document referitor la creştinism în secolul întâi. Academicienii, autorii “Manualului ateului”, se contrazic singuri. Ei afirmă că Apocalipsa datează din anul 68 d.Cr. Deci este vorba de primul secol al erei creştine. Este scrisă de un evreu. Şi începe spunând despre o creştinătate deja existentă şi organizată, chiar în locuri departe de Palestina.

Richard Wurmbrand

 

In Isus am bucurie

Comună tuturor oamenilor le este dorinţa după bucurie. Isus îmi arată că bucuria adevărată este independentă de condiţiile exterioare, fiindcă îşi are rădăcinile în dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Dumnezeu ne-a creat ca să avem parte de bucurii. În măreţia creaţiei Sale vrea să ne dăruiască zilnic noi bucurii. În Isus avem certitudinea că suntem protejaţi. „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4).

Noi am devenit o societate de consum. Este doar o iluzie a susţine că nivelul ridicat de trai, averea, consumul multor bunuri ne fac mai fericiţi sau mai siguri sau măcar mai mulţumiţi. Contrariul este adevărat. La ora actuală nivelul de trai este foarte ridicat. Şi cu toate acestea – sau tocmai de ceea – nemulţumirea, disperarea, cu urmările ei (alcoolismul şi consumul de droguri), sinuciderile şi criminalitatea capătă proporţii înspăimântătoare. Iar tendinţa crescândă de îmbogăţire permanentă duce la griji şi frică pentru înmulţirea, păstrarea şi siguranţa acestor averi.

Isus ne spune că acolo unde sunt comorile noastre acolo sunt şi inimile noastre. El ne avertizează să nu ne adunăm comori aici pe pământ, pentru că ele împietresc inimile şi ne fac orbi faţă de semenii noştri şi faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Eu cred în Isus pentru că El îmi arată că mulţumirea nu e de găsit în avere, ci în faptul a te mulţumi cu cât ai: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi …” (Evrei 13:5). Şi eşti mai fericit dacă dai decât dacă iei. „… să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus care însuşi a zis: ‚Este mai ferice să dai decât să primeşti’” (Faptele Apostolilor 20:35).

În Isus am dovada că soluţia nu este schimbarea lumii prin metode radicale. Este adevărat că învăţătura lui Isus este radicală, dar El n-o impune cu forţa, căci impulsul ei nu este invidia şi ura. Dacă se aplică învăţătura prin forţă, ea nu poate aduce bucurie şi nici mulţumire. Numai dragostea este motorul, calea şi mijlocul acţiunilor lui Isus, ea apelează la inima şi conştiinţa noastră, activând voinţa omului. Ea cere din partea noastră judecată, schimbare a modului de a simţi şi o nouă ţinută morală. Această ţintă se realizează numai prin răbdare, perseverenţă, tenacitate şi consecvenţă.

Descurajarea şi nemulţumirea continuă, atât de răspândite astăzi, un pesimism cotropitor, care duce la cinism şi gândirea destructivă împiedică, sufocă şi ucid bucuria. Isus ne face cunoscute, zilnic mereu altfel, binecuvântările lui Dumnezeu: talentele noastre, calităţile şi posibilităţile, starea noastră bună şi sănătatea, situaţia noastră materială înfloritoare, acceptarea tuturor acelor daruri pe care le putem savura, de care ne putem bucura. Dacă privim cu ochii deschişi toate acestea, atunci inimile noastre recunoscătoare se vor bucura. Din recunoştinţă izvorăşte bucuria.

Eu cred în Isus pentru că El vrea să-mi dăruiască bucuria adevărată în fiecare zi.

René Chenaux-Repond

 

Desfacut de lume

Necazul greu clatină rădăcinile pe care sufletul şi le-a înfipt în această lume şi face ca inima să arunce cu putere ancora în cealaltă lume. Cum putem să mai iubim lumea, care a ajuns aşa de tristă pentru noi? Cum vom mai umbla noi după fructele care au un gust aşa de amar? O, dacă am avea aripi ca de porumbel, ca să zburăm spre patria noastră şi să ne putem odihni acolo pe veci? Când adie vântul uşor de vară, suntem ispitiţi să întindem pânzele şi să călătorim iarăşi pe marea vieţii; când însă izbucnesc furtuni, ne îndreptăm cu toată puterea spre port. Prin necaz – să nu uitam – ni se taie aripile pământeşti, ca să nu putem să zburăm din mână Domnului nostru; dar acelaşi necaz face să crească aripile sufletului nostru, pentru ca să ne înălţăm, cât mai sus, ca vulturii şi să zburăm spre soarele ceresc, spre patria noastră veşnică.

Se povesteşte despre un soldat grec din vremea de demult, că avea o boală dureroasă, care, pe cât se vedea, trebuia să-l ducă în curând la moarte. El era mereu în cele dintâi rânduri, unde lupta era mai crâncenă, era mereu în fruntea avangtardei şi era cel mai viteaz dintre viteji, pentru că lupta ca să-şi uite durerile; el nu se temea de moarte în luptă; căci se gândea că nu mai are mult de trăit. Regele s-a bucurat de acest războinic viteaz şi l-a încredinţat în mâna unui doctor iscusit, care l-a vindecat de boală. – Dar, ah! de atunci încolo, războinicul nu mai era văzut în cele dintâi rânduri. Acum el se codea, căci avea pentru ce să trăiască: sănătate, patrie, familie; n-avea plăcere să-şi mai pună viaţa în joc ca altădată.

Dacă avem multe strâmtorări şi necazuri, suntem cu curaj în slujba Dumnezeului nostru, pentru că simţim că în această lume nu este nimic pentru care face să trăim, iar nădejdea vieţii viitoare ne mână spre râvnă, sârguinţă şi lepădare de sine. Dacă însă ne merge bine, atunci bucuriile acestei lumi ne îngreuiază adesea gândirea spre cele viitoare şi ne dedăm la o viaţă plină de tihnă, dar fără slavă.

O, Doamne, îţi mulţumim pentru suferinţele noastre, căci ele ne înviorează! Îţi mulţumim pentru furtună şi valuri, căci ele ne depărtează de ţărmul înşelător.

Înainte de a fi venit necazul, rătăceam, dar acum păzim Cuvântul Tău!

C.H. Spurgeon

 

Pentru cate lucruri avem sa multumim

Dacă ai cere celor nerecunoscători să înşire toate binefacerile lui Dumnezeu, ar număra două sau trei lucruri şi ar crede că au şi sfârşit. Cei mai mulţi n-ar avea nevoie de multă hârtie ca să facă această listă. Aceasta vine însă numai din distracţia noastră şi din cunoştinţa foarte mărginită pe care o avem acum când puterile duhului nu sunt dezvoltate şi sfinţite, aşa cum vor fi în ţara celor desăvârşiţi; dar dacă ne vom trezi numai puţin din somn, ne vom mira câte binefaceri vom găsi. Câteva lacrimi sărate curăţă ochiul, care, după aceea, vede sute de lucruri pe care mai înainte nu le vedea.

Ia seama la acest lucru, cititorule! Acum de curând am părăsit patul de suferinţă şi însemnez aici ce m-a mişcat în boala mea. Este o mare binefacere când poţi să schimbi poziţia în pat. Râzi de această vorbă? Pentru mine acest lucru este însă ceva foarte serios. Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să te întorci şi să vezi că nu ai putere să faci acest lucru? Alţii te-au ridicat atunci, iar ajutorul lor ţi-a descoperit numai faptul trist că au fost nevoiţi să te aşeze iarăşi în poziţia de mai înainte, poziţie care deşi destul de rea, totuşi este mai bună ca aceea în care voiau să te aşeze. Nu râde iarăşi, ci ascultă-mă mai departe. Este o mare binefacere când cineva poate să doarmă o oră pe noapte. Tu te sui poate în pat şi nu deschizi ochii decât după şapte sau opt ore de somn; dar altul ştie ce înseamnă ca, noapte după noapte, să aştepte somnul în zadar. O, cât de mult face o oră de somn când ne este dată între zile şi nopţi pline de dureri! Este o fâşie de cer albastru între norii negri, aducători de furtună. Eu am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceste scurte ore de odihnă mai mult decât pentru săptămâni întregi de bună stare. Ce binefacere era adeseori pentru mine când aveam dureri mari numai la un genunchi şi nu la amândoi genunchii deodată! Când puteam să pun piciorul în pământ – deşi numai pentru o clipă – şi ce binecuvântare simţeam când puteam să merg de la pat până la scaunul cu rezemătoare şi de la scaunul cu rezemătoare iarăşi în pat!

Dar nu este oare, în adevăr, lucru copilăresc să te apuci să numeri, la întâmplare, binefacerile lui Dumnezeu? După care regulă ne vom apuca să facem acest lucru? Noi numim binefaceri lucrurile care ne sunt plăcute sau ne fac plăcere. Acelea sunt, negreşit, binefaceri; dar nu mai puţin sunt binefaceri şi lucrurile care merg împotriva vederilor noastre, care ne pricinuiesc dureri şi ne aruncă la pământ. Iubirea care ne pedepseşte, care ne face dureri şi care ne aruncă jos, – n-o recunoaştem aşa de uşor ca binefacere; totuşi, adeseori, este tot atâta iubire din partea lui Dumnezeu în durere, ca şi în bucurie, în lovitură, ca şi în mângâiere.

Dacă voim să înşirăm toate binefacerile lui Dumnezeu, atunci trebuie să trecem la numărul lor şi suferinţa, durerea, boala. Ar fi om înţelept acela care ar putea să ne spună care binefacere este mai mare: a fi pedepsit sau a rămânea fără pedeapsă. Amândouă trebuie să fie spre binele celui credincios, dar eu nu las ca suferinţa să-mi fie defăimată. Ea este amară, în adevăr, aşa zic şi eu; dar este şi foarte dulce.

Suntem înconjuraţi numai de îndurare şi de binefaceri. După cum o livadă este împodobită cu fel de fel de flori şi noi mergem pe lângă ele fără să încercăm să le numărăm, tot aşa este şi viaţa noastră în Cristos: este har, mare har, este plină de binefaceri. Viaţa noastră este ca o pădure plină cu tufe de mărăcini. Dar ia ascultă o clipă în acei mărăcini, acolo nu sunt oare şi păsări care cântă ca şi păsările din paradis?

Dumnezeu este bun faţă de noi în absolut toate privinţele, foarte bun.

Calea către cer este calea iubirii lui Dumnezeu, pietruită cu pietrele de cristal ale harului. În pustie, este un drum drept pentru cei aleşi; toate văile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt pogorâte. „Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip” (Psalmul 139:17-18).

* În anul 1867, Spurgeon a fost foarte rău bolnav şi mult timp a trebuit să zacă stând mereu culcat pe spate. Aşa culcat pe spate, a scris această meditaţie.

C.H. Spurgeon

 

Marele “De ce?” al omului

Medicul priveşte corpul uman şi este fascinat de acest complicat mecanism cu diversele lui funcţii. Psihologul încearcă să analizeze conduita şi emoţiile omului, pentru a pătrunde, în felul acesta, cele mai adânci cute ale fiinţei lui. Psalmistul se întreabă uimit, de ce anume îl preocupă pe nemărginitul Dumnezeu omul în mărginirea sa? Răspunsul Bibliei este simplu: pentru că omul este coroana creaţiei divine. În Geneza 1:27 citim un lucru aproape incredibil: “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu (s.n.).”

Omul nu este un produs al întâmplării: el a fost creat de Dumnezeu după chipul Său şi pentru părtăşia cu El. Odată, într-o discuţie cu saducheii, Isus a spus că “…Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii” (Matei 22:32). Dumnezeu este viu. El nu este undeva foarte departe de noi, aşa cum mulţi şi-o imaginează. Dumnezeu ne este foarte aproape. Psalmistul exprimă aceasta în felul următor: “Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine” (Psalmul 139:5). Dumnezeu este deasupra noastră şi sub noi, El este înaintea şi înapoia noastră, !a dreapta şi la stânga noastră şi El locuieşte în sufletul copiilor Lui. Văzutul şi nevăzutul sunt pătrunse de Dumnezeu. De aceea, întrebarea când anume îl pot întâlni pe Dumnezeu în viaţa mea are un singur răspuns: chiar acum; în clipa aceasta este posibil să intru în legătură cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, în rugăciunile mele.

Dumnezeu este un Dumnezeu viu, iar noi am fost creaţi după chipul Lui – destinaţi deci pentru viaţă. Isus însuşi spune în Ioan 14:19: “…Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Dumnezeu a insuflat primului om suflarea Lui de viaţă. De aceea este omul un suflet viu. Biblia afirmă că acel prim om a trăit în Paradis. Pe atunci, între Dumnezeu şi om exista o relaţie de prietenie, un raport de demnitate şi de pace. Conform planului lui Dumnezeu, noi, oamenii, ar trebui să trăim în lumea aceasta împreună cu El. Dumnezeu a spus omului: “Dacă asculţi de porunca Mea, vei trăi. Dacă însă nu asculţi, vei muri.”

Dumnezeu a creat deci omul, în primul rând, pentru a avea comuniune cu el. La început, într-adevăr domnea o fericită armonie între Creator şi creatură. Dumnezeu comunica cu omul. La fel, şi omul comunica cu Dumnezeu. Omul trebuia să-şi împlinească mandatul într-un mod creativ şi inventiv. Dumnezeu îi poruncise: “Supuneţi pământul!” (vezi Geneza 1:28). Viitorul trebuia făurit împreună cu Dumnezeu şi în ascultare de El.

Dumnezeu a creat omul pentru libertate, întrucât El însuşi este liber şi dispune de o voinţă absolut liberă. Biblia afirmă în Psalmul 115:3: “Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea”. Întrucât omul a fost făcut să fie o reflectare a Chipului lui Dumnezeu, el a fost înzestrat cu o voinţă liberă. Libertatea ascundea însă şi anumite pericole. Omul deţinând o voinţă liberă avea două posibilităţi: el putea să asculte de Dumnezeu şi să trăiască în continuare în comuniune cu El, sau putea, în schimb, să îi desconsidere porunca şi să-şi urmeze propriile căi. Adam s-a hotărât pentru a doua variantă. El a încercat să-şi construiască fără Dumnezeu o lume proprie. Astfel a pierit Paradisul, grădina Edenului şi odată cu ea comuniunea cu Dumnezeu, începând cu acea revoltă a lui Adam împotriva Creatorului său, s-a produs o adâncă ruptură între Dumnezeu şi om.

Martin Homann

 

Indrazneste!

„În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele!” (F. A. 23:11). Era o mângâiere pentru apostolul Pavel că Domnul i S-a arătat, că El ştia unde se găseşte şi cunoştea starea lui. Odată cineva a vizitat pe John Bunyan în închisoare şi i-a zis: „Prietene, Domnul m-a trimis la tine şi te-am căutat în jumătate din închisorile engleze”. – „Nu”, a răspuns Bunyan, „aceasta este cu neputinţă. Dacă Domnul te-ar fi trimis la mine, m-ai fi găsit îndată, pentru că El ştie că de ani de zile eu mă găsesc în închisoarea asta!” Domnul n-a pierdut nici una din pietrele Lui scumpe, nici n-a uitat-o. „Doamne, Tu mă vezi”, este un cuvânt de mare mângâiere pentru omul a cărei bucurie este Domnul. Slujitorul Lui era în închisoare şi Domnul ştia.

Slujitorii lui Dumnezeu sunt închişi în felurite închisori de necazuri. Poate că tu, cititorule, zaci în închisoarea durerii, legat de mână sau de picior, printr-o nenorocire să o boală; sau eşti în celula îngustă a sărăciei, sau în odaia întunecoasă a părăsirii iubiţilor tăi, sau în închisoarea apăsării sufleteşti. Domnul însă ştie în ce închisoare se află slujitorul Său şi nu-l dă uitării ca să zacă aşa „ca un mort, de care nu-ţi mai aduci aminte”.

Domnul stă alături de Pavel în ciuda uşilor şi zăvoarelor. Ca să intre acolo, El nu avea nevoie de învoirea mai-marelui închisorii, nici să tragă zăvorul la o parte. El era acolo ca tovarăş al smeritului Său slujitor. Domnul poate să viziteze pe ai Săi, chiar dacă nimănui nu i se dă voie să-i vadă, fie din pricina bolilor molipsitoare, fie din pricină că bolnavul este în stare de nelinişte. Dacă ajungem într-o astfel de stare, încât nici un prieten nu se mai gândeşte la noi, pentru că nici unul nu a fost încercat în felul acela, Domnul Isus Cristos înţelege încercarea noastră deosebită şi ia şi parte la durerea noastră deosebită.

El poate să ne ajute, căci în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.

Ba ceva mai mult: Domnul Isus cunoaşte împrejurările noastre mai bine decât le cunoaştem noi înşine şi ne scapă de primejdii necunoscute nouă. Pavel nu ştia în ce primejdie se găsea: el nu ştia că 40 de Iudei se legaseră cu jurământ ca să-l omoare. Dar Acela care era „scutul lui şi răsplata lui cea mare”, a auzit jurământul şi a rânduit astfel încât cei setoşi de sânge să fie dezamăgiţi.

Cititorule, Domnul cunoaşte necazul mai înainte de a te fi lovit şi îl preîntâmpină prin iubitoarea Sa purtare de grijă. Mai înainte de a-şi fi încordat Satana arcul, păzitorul oamenilor duce pe ai Săi la loc sigur. Mai înainte de a fi călită arma în foc şi de a fi pusă pe nicovală, El ne îmbracă cu o platoşă de nepătruns, de care se toceşte sabia şi se rupe suliţa. De aceea, cu sfântă îndrăzneală, vom cânta: „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă” (Psalmul 27:5).

C.H. Spurgeon